Trebuie să suferi. Aşa înveţi. Cei mai puternici oameni, cei care au acel zâmbet pe faţă mereu, sunt oameni care au luptat în cele mai grele bătălii. Pentru că au decis să nu lase nimic să îi doboare.

                           

                            Demi Lovato - Angels Among Us

Mi-e plin sub piele de fluturi împăiați cu aripile înțepenite în zbor...

Ți-ai ascuns toate cuvintele sub piele și ai râs..

Candva, bunicul i-a deschis un secret nepotului sau:

-       In fiecare dintre noi, exista doi lupi care duc o lupta vesnica. Un lup este rau: invidia, gelozia, egoismul, minciuna. Iar celalalt este bun: pace, dragoste, speranta, adevar, bunatate, credinta.

Nepotul a stat un pic pe ganduri si l-a intrebat:

-       Dar pana la urma care lup castiga?

Bunelul a zambit si a zis:

-       Castiga intotdeauna acel lup pe care il hranesti cel mai mult.

 

  Nu de puține ori m-am trezit în postura fluturelui îndrăgostit de bec!

 La început am privit cu neîncredere lumina incandescentă, m-am apropiat cu sfială, i-am simțit căldura. Lumina albă și fierbinte mi-a înțepat ochii și râuri de fericire au început să curgă.

Soarele meu!
 Am găsit un soare doar al meu!

Am început să cred că doar pentru mine strălucește, că numai eu mă pot bucura de căldura și lumina lui. Am început să cred că dacă într-o zi mă voi depărta, lumina lui va păli și se va stinge, așa că am rămas aproape îndurând fără să crâcnesc durerea arsurilor pe care mi le provoca de câte ori mă apropiam. Răni pe care le credeam a fi din prea multă iubire...

              Iubirea nu doare!

   Când te arde un bec, ajungi să fugi și de soare!

  ..Te-am stins in lacrimile mele >.<]

     Rasul tau cinic.  
  Sadismul tau fiintial.
  Superioritatea otravei tale. Am cautat in jur un alt reper, un alt catalizator.
Iluzia mea isi cerea drepturile,  doza de singuratate. De ce eu trebuie sa-ti alimentez fiinta otravitoare? M-am revoltat. Am urlat si te-am acuzat. Ma simteam condamnata sa-ti suport nazurile la infinit indiferent de orientarea mea fireasca si umana .
 Am dat din picioare si m-am luptat cu tine ca un copil. Jocul meu  alintat si plin de nazuri, te bucura. Atata timp cat ma guduram alintata si inversunata in jurul aurei tale gri, te inaltai ca un foc alimentat cu gaz.
 ..Cat de excitanta e dependenta pentru tine! Cat de plin de posibilitati e acel refuz infundat pe care-l adopt atunci cand vreau sa te amenint cu disparitia mea.
De data asta insa,  am deschis pumnul strans isteric si haotic.
Si palma mea, eliberata si deschisa iti deseneaza in fata  in linii fine o ignoranta adanca si grea.
 Si plang cu lacrimi mari si vesele…
  -Esti slab... abandonat si deziluzionat. Asa cum eram eu.
  Parola vietii mele nu mai e “ iluzie ”.
Cine-ar fi crezut ca-ti voi stinge focul in lacrimile mele?

                                  Liniste. Zumzet… tacere am spus!
 Lampa de pe masa mi-a devenit de ceva timp un bun prieten… ma priveste, ma asculta si nu scoate nici un sunet, nu schiteaza nimic, nu ma critica, nu ma atentioneaza si nu imi reproseaza nimic, doar tace si asculta…
cateodata mai imi zambeste… si atat.
  Se vorbeste despre tacere…
Astazi (de fapt nu de astazi, acum ceva timp) am descoperit ca nu de putine ori ma surprind scufundandu-ma cu totul in aceasta tacere, unde, prefer sa stau eu (numai eu) si cu gandurile mele care deasemenea tac… si sa ascultam cateva note muzicale care, de acolo de undeva, din fundal insista sa aline catusi de putin atmosfera.

Am observat ca atunci cand ma supar, cand ceva nu imi convine sau pur si simplu, cand am o stare iritanta, obisnuiesc sa ma inchid in carapacea mea unde nimeni si nimic nu ma mai atinge, unde nimic nu mai conteaza si sa stau acolo mult si bine…
 De cele mai multe ori ma supar pe mine, ma enervez pentru ca acum sunt fericita si sar cat pot de sus de bucurie, iar in momentul urmator intreg cerul a cazut deasupra mea
…nori negri, ploi si tunete… e trist… si de fiecare data ma cert, dar fara nici un rezultat!

In ultimul timp tacerea a fost refugiul meu, de multe ori am preferat sa tac decat sa vorbesc,parca odata cu acele cuvinte as fi pierdut si o parte din mine, parca odata cu aerul mi-as fi dat si viata.
Sunt momente in care stau si nu pot sa misc macar un deget sau sa scot macar un sunet, sunt constienta de asta si incerc din rasputeri sa fac ceva in momentele respective dar parca nu reusesc, vreau sa fug, dar este greu, vreau sa vorbesc dar cuvintele nu vor sa iasa, ca si cum ar fi amenintate de ceva si se inghesuie spre iesire,insa niciunul nu indrazneste sa faca “pasul”.
    Oamenii din jurul meu mi-au demonstrate ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti decat sa vorbesti mult si fara rost… 
Pe altii uneori nu am reusit sa-i inteleg, dar avand in vedere ca nu ma inteleg nici pe mine,
cum as putea sa ii inteleg pe ei?! Pe altii i-am auzit spunand ceva si peste un timp altceva, dar asta cred ca se scuza, avand in vedere ca poate toti facem acelasi lucru la un moment dat…
 Suntem oameni si oameni (ar fi ideal daca am fi doar oameni)… Sunt oameni care se baga chiar si acolo unde nu ar trebui ,care habar n-au despre ce vorbesc, dar vorbesc, pentru ca au impresia ca stiu totul, ca au perfecta dreptate si ca o pot face, oameni care cred cu tarie ca au dreptul sa critice si sa dea sfaturi… oameni si oameni…
 Mi-ar lua o viata intreaga sa vorbesc despre ei si tot nu as termina!
… si cati se dau normali si de fapt, nu sunt!
Ahh dar vorbeam de tacere.. pe mine tacerea ma ajuta… sau poate nu, insa imi place sa cred ca ma ajuta, ma tine departe de “galagie”, de critici si de alte cele…

Cred ca m-am pierdut in ganduri acum… insa mi-am adus aminte de doua citate: “Vorbeste putin, cand trebuie si ce trebuie!” si “Oamenii sunt ceea ce par.”
 …si continui sa ma scufund mai tare in tacerea mea…
  Lampa de pe birou stie ce scriu acum si imi da dreptate, stie atat de multe si totusi…
…pastreaza linistea! A da, si din cand in cand, imi mai zambeste…!
Shhht! TACERE am spus.

   Ai suflat cu fluturi in mine. M-au inundat,au umplut golul.. nebunul. M-au cuprins culorile, dementele,ca mii de sageti s-au infipt in mineculorile.
 -Fluturii..
Flori n-au gasit in mine.
 Flori nu erau.Uitasem sa-ti spun.Le vindusem demult pentru-o masca de clovn deocheata. Si fluturii in mine au inceput sa se sparga. A explodat si golul, nebunul..
  S-au stins si culorile, dementele..

Parcă toată tristețea și furia se revărsau în interiorul meu, lucru imposibil de controlat. Nu mai puteam să mă ascund.. trebuia să-mi înfrunt frica și tristețea și toate temerile.
   Trebuia să învăț să dansez în ploaie.

  Sunt fluturi cu trupuri albastre şi aripi înfocate de iubire. Îi simţi cum ţi se zbat în stomac, în vene, în gânduri şi vise. Lovesc aerul cu aripile mari stârnind adieri răcoroase sau vânturi puternice, rămâne. Când îşi lipesc trupul de al tău, e linişte. 
  Iubirile sunt fluturi. Doar aşa pot renaşte zi de zi.

Într-o scurtă conversaţie, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea rămase un moment tăcută, îl privi în ochi şi îi zise:

- Vrei să ştii într-adevar?

El raspuse:

- Da!

Atunci ea începu să zică:

- Fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… Îmi pun întrebarea: Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gîndea, cu siguranţă, că este vorba de bani.

Ea, ştiind ce gîndeşte el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucişă braţele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai în detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înţeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care sa îl respect ca să pot să fiu “ascultătoare”. Nu pot să fiu aşa cu cineva care nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine însuşi pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înţeleagă că sexul are importanţa lui într-un cuplu, dar că nu determină existenţa cuplului care se vrea cu adevărat fericit. Şi o femeie adevarată nu va accepta niciodată lîngă ea un bărbat care este extraordinar … dar numai o oră ! Pentru simplul motiv că ziua are 24 de ore !

Cînd termină, se uită la el şi îl văzu foarte derutat şi întrebător.


El îi zise:

- Ceri mult.

Ea răspunse:

-Valorez mult !

  "Uneori, lucrurile îți scapă pur și simplu de sub control. Nu le poți schimba. Nu le poți supune voinței tale. Nu contează că ai întârziat 45 de minute, că nu te-ai pieptenat și că n-ai pregătit micul dejun și că-ți sângerează neuronii cu fiecare secundă pe care o petreci aici... murind... murind în interior."

  -Iti dau un creion?
  - Un ce?
  - Un creion sa-ti mazgalesti gandurile pe hartie.
  - Eu? Da, Tu... fata slaba si palida cu umeri transparenti.
  -Tot singura?
 Hai sa-i convingem ca tu esti altfel. Iti arunci pantofii pe afara, fara sa stii pe ce usa vei intra maine. Stai cu ochii inchisi si vorbesti pe limba ta, pe "ghiceste", luna ta de nastere! Cu picioarele tale lungi te impiedici de niste nori lesinati si mesteci intr-una din soare.Nechef de oameni!
  -Ce cauti in mine?Pleaca... Nu pot sa mai adorm, am degetele prea lungi si imi vine sa scriu...Acuza-ma, cand eu acuz toamna de toate frunzele imprastiate.

  Când cineva e foarte dulce cu tine nu te entuziasma prea tare, chiar şi cea mai bună ciocolata are un termen de expirare!

 Не в красоту твою влюбился и не за старость разлюблю..

"Iluzia e hrana visului. Să-i răpeşti dragostei iluzia

înseamnă să-i răpeşti pâinea"  - Victor Hugo

  Urmează-mă! Să lăsăm vântul să ne călăuzească pașii spre locuri în care nici măcar el nu poate ajunge, locuri atât de calde și liniștite încât și lui i se taie respirația. O să-l privim de pe mal cum se înfoaie și se chinuie să ne prindă gândurile și să ni le ducă departe, pe ale mele spre miază-zi, pe ale tale spre miază noapte, departe, cât mai departe, atât de departe încât și dorul să ne strige în șoapte. Tu să râzi de neputința lui, eu să râd de fericirea ta iar hohotele noastre să se piardă în lungi săruturi.

Urmează-mă! Dar prinde-mă întâi de mână. Mi-e teamă să nu mi te smulgă vântul ))))

  A fost o iubire perfectă, un joc de roluri în regia unui timp blestemat, o pierdere de vreme cu învățături alese. Tu ți-ai pus masca sincerității și eu a credulului, apoi tu pe cea a îndrăgostitului și eu pe cea a omului gata să facă orice. Am schimbat măști peste măști fără să-ți cunosc vreodată gustul buzelor sau căldura obrazului. Într-o zi am aruncat măștile și ne-am pierdut în mulțime. De acolo de sub chipul acela de mult uitat de soare, a răsărit un zâmbet amar.
    -Nu, iubirea cu mască nu doare. De fapt, durerea în sine e o mască.  
   -Dar doare sub mască... pentru că din suflet eu te-am iubit.

 Oamenii greşesc, pentru că privesc iubirea ca fiind o perfecţiune.        Fără să ştie, că defapt, iubirea.. este cea mai "frumoasă" imperfecţiune a lumii.

                                                      Don’t wanna miss one smile :)))

o amintire...

De vei pleca, să nu iei decât ce-ți aparține!
Lucruri mari, lucruri mărunte, amintiri, vise, gânduri, speranțe, tot! Dar mai ales nu uita să mă iei pe mine. Inima și sufletul îmi sunt pline de tine! Chipul tău este adânc săpat pe retina, parfumul tău îmi este bine întipărit pe buze, pe piele, gustul tău îl simt pe vârful limbii, iar degetele mele îți pot desena trupul cu ochii închiși.
Să iei tot ce este al tău! Dar mă întreb cum ai putea să te smulgi din inima și sufletul meu, cum ai putea sa-ți iei chipul de pe retină și să-ți aduni parfumul și gustul de pe buzele și pielea mea?

 De vei pleca, să nu iei decât ce-ți aparține!
 - Dar să nu mă uiți pe mine!

-Ne-am pierdut unul pe celălalt? 
  
    Pentru că nu îmi dau seama dacă suntem prieteni sau doar simplii străini cu amintiri..

 Simţim atât de multe şi spunem aşa de puţine??!....

 Stii, toti melcii se nasc fara cochilie, sunt doar un fir de carne moale, umeda si lipicioasa. La fel suntem si noi, firavi, lipsiti de aparare, pana la prima lovitura. Prima rana este cea mai dureroasa, nu pentru ca ar fi cea mai grava ci pentru ca e prima. Corpul nu este pregatit sa primeasca lovitura, este invaluit intr-o mantie de liniste. Si doare, rana se acopera cu o crusta groasa iar peste crusta, asezam o bucata de cochilie sa o ferim de o noua lovitura. Apoi o alta rana, alta bucata de cochilie crescuta peste ea. In timp ne investmantam intregul corp intr-un invelis tare, gros si rezistent. Zi de zi iti intaresti peretii, ii extinzi, iti construiesti o adevarata cazemata unde te retragi dupa fiecare lovitura. Daca loviturile sunt prea dese, ajungi sa preferi sa locuiesti inauntru. Uiti de soare, de ploi, de iarba verde, de alti melci.
 Sunt un melc! Si-mi port in spate bagajul de dezamagiri!

  Azi... am fost alintata,rasfatata,respectata si in centrul atentiei.In graba mea de a sorta flori sa le aranjez cu mandrie in vaza am realizat...ca totusi lipseste ceva. M-am trezit cu un gol imens si nu intelegeam de ce si ce se intampla.Mi-am dat seama ca am sufletul atat de fragmentat de amaraciune,de esecuri,de lucruri inca nerealizate...de oameni care imi lipsesc. Azi,mai in gluma ma gandeam daca sa ii urez La multi ani unei persoane care a plecat din viata mea si a carei zi de nastere se apropie. Am realizat...ca si mie mi-au lipsit urari si imbratisari valoroase azi! Si eu voiam sa platesc cu aceeasi moneda. M-am simtit ingrozitor si mi-am dat seama ca unii oameni sunt de neinlocuit in viata si in inima noastra si atunci cand ii pierdem lasa urme adanci...Mi-am dat seama cat de mult am gresit uneori si faptul ca nu am stiut sa cer pentru mine. Nu am stiut sa spun „mai stai” si am asteptat sa se intoarca sau sa nu mai vina niciodata, nu am stiut 'sa fac ce trebuie' ca sa alin dureri, nu am stiut „sa-mi hranesc sufletul” cu ce are nevoie. Nu am avut curaj atunci,si acum...ce fac? Ma gandesc oare ce intamplare sau om poate sa aseze cu o rabdare atat de mare piesele imprastiate din mine? Pentru ca azi...am vrut sa fiu eu cea iubita si egoista, dar mi-am dat seama ca nu ma iubesc suficient pe mine ca sa am pretentii de la altii.Mi-am dat seama ca...imi lipsesc imbratisari,cuvinte,zambete,si oameni care... sa aiba rabdare sa pot sa fiu indeajuns de buna sa ma iubesc si sa ma iubeasca!
  Azi...nu sunt eu! 

  Într-o zi într-un cocon a apărut o mică gaură.Un om, care trecea din întâmplare prin preajmă, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forţa să iasă prin această gaură mică. După multe încercări se părea că fluturele a abandonat şi gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea şi nu mai era în stare de nimic altceva.Atunci omul a decis să ajute fluturele. A luat un cuţit şi a deschis coconul. Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul fluturelui era slab şi anemic. Aripile sale erau puţin dezvoltate şi aproape că nu se mişcau.Omul a continuat să observe crezând că dintr-un moment în altul aripile fluturelui se vor deschide şi vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta să poată zbura. Însă acest lucru nu s-a întâmplat!Fluturele şi-a trăit restul vieţii târându-se pe pământ cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată!Ceea ce omul, prin gestul său de bunătate şi prin intenţia sa de a ajuta, nu a înţeles, este ca trecerea prin gaura strâmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta.  Morala: Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă ni s-ar permite să ne trăim viaţa fără a întâlni obstacole, am fi limitaţi. Nu am putea fi atât de puternici cum suntem.  
   "Nu am putea zbura niciodată!"

Ea: Urasc faptul ca esti mai inalt ca mine!
El: Hei.. Eu insa cred ca e un avantaj pentru tine.
Ea: De ce zici asta?
El: «Pentru ca la fiecare imbratisare a mea, tu imi poti asculta inima ce bate doar pentru tine!

 Fiecare nouă zi din viața ta, este un dar. Un dar fragil ca o floare trecătoare, care îți poate dărui bucurii, lecții și amintiri eterne și prețioase.
Dăruiește-ți un vis. O șansă. Un nou început. O porție de râs. Emoții. Câteva lacrimi de fericire. Un prieten. Frumusețe. Dragoste. Fericire. 
  -Și dăruiește altora câte puțin din tine. Un zâmbet. Un gând bun. O încurajare. Mângâiere. Armonie. Încredere. Iubire...

Astazi imi lipsesti..
   ...dar nu-i nimic sunt obisnuita,si ieri mi-ai lipsit la fel. (>.<)

  ..Poate fi trupul omului 

puternic

ca o stâncă, sufletul lui este tot 

un fluture delicat și firav ce 

zboară liber. 

  ..Poate că trupul lui înfruntă și 

iese învingător din furtuni, 

arșițe, viscole, dar sufletul îi 

poate fi îngenunchiat cu un 

cuvânt!

‎  "Ai greșit dar nu e nimic.
Omul care învață mai și greșește.
Și cel mai bine învățăm din greșeli."

  -Și fruntea mea stătea lipită de genunchii lui și lacrimi mari și grele îmi înțepau ochii. Doar orgoliul mi le mai ținea agățate de pleoape până când mâna lui caldă îmi trecea prin păr. Atunci parcă toate zăvoarele sufletului săreau din țâțâni și totul se rostogolea cu o viteză uimitoare ca o ploaie de vară.
         Apoi liniște și zâmbete.

De-ar fi să-mi tai un deget, n-ar curge strop de sânge! Poate doar câțiva fluturi speriați și-ar lua zborul.De-ar fi să-mi tai un braț, n-ar curge strop de sânge! Poate doar un roi sălbatic de fluturi s-ar ridica spre cer.De-ar fi să-mi smulgi un fir de păr, n-ar curge strop de sânge și n-aș simți durere. Doar o mângâiere blândă a aripilor de fluture...De-ar fi să-mi sfâșii pielea, să-mi crestezi pe trup răni adânci, n-ar curge strop de sânge! De-atâta vreme îmi curg prin vene numai fluturi! ))

    Echilibru!
 Este ceea ce ne trebuie pentru a ne bucura de liniște sufletească. Oricât s-ar strădui, omul nu poate renunța la niciunul dintre sentimente. Ele există în noi chiar dacă refuzăm să recunoaștem asta. Fiecare dintre noi poartă în suflet iubire, dezamăgire, ură, fericire, dezgust, încredere, teamă, revoltă, acceptare. Diferă însă "cantitatea." Nu e ușor să știi cum să le dozezi pentru a obține combinația perfectă, echilibrul. Oricare dintre ele în exces, distruge armonia.
Rețeta perfectă? Nu exista! Fiecare om are nevoie de propriul amestec. Ceea ce îmi crează mie armonie, cu siguranță altuia i-ar distruge echilibrul. Căutăm, amestecăm sentimente în diferite cantități până când obținem combinația potrivită pentru un echilibru perfect.
  Echilibrul perfect însă nu durează prea mult, ca tot ceea ce este omenesc.

Nimeni nu este suficient de bogat pentru a-și cumpăra timp.

Cu toate acestea ne irosim timpul în mod inutil, de parcă am fi nemuritori. 
Amânăm să facem lucruri care ne plac. Să fim alături de oameni pe care-i iubim. 
Amânăm să ne cerem iertare, să căutăm împăcare și apropiere. 
Amânăm să trăim. Amânăm să încercam, să credem, să fim fericiți, să iubim…

                     Un sentimeNt de afectiune.. se poate demonstra printr-un zambet..

° Obişnuiam să cred că tu..
         
                îmi tăiai răsuflarea!

  -Cine-ar fi crezut ca-ti voi stinge focul in lacrimile mele?

Ursuleții..

• Ursuleții nu te îmbrătisează înapoi..dar uneori ei suNt' tot ce ai//

Timpul

"Ați vrut să opriți timpul?" l-am întrebat zâmbind.
  "Nu, am vrut doar să nu-l mai aud cum trece!"