vineri, 30 noiembrie 2012


  ..Te-am stins in lacrimile mele >.<]

     Rasul tau cinic.  
  Sadismul tau fiintial.
  Superioritatea otravei tale. Am cautat in jur un alt reper, un alt catalizator.
Iluzia mea isi cerea drepturile,  doza de singuratate. De ce eu trebuie sa-ti alimentez fiinta otravitoare? M-am revoltat. Am urlat si te-am acuzat. Ma simteam condamnata sa-ti suport nazurile la infinit indiferent de orientarea mea fireasca si umana .
 Am dat din picioare si m-am luptat cu tine ca un copil. Jocul meu  alintat si plin de nazuri, te bucura. Atata timp cat ma guduram alintata si inversunata in jurul aurei tale gri, te inaltai ca un foc alimentat cu gaz.

 ..Cat de excitanta e dependenta pentru tine! Cat de plin de posibilitati e acel refuz infundat pe care-l adopt atunci cand vreau sa te amenint cu disparitia mea.
De data asta insa,  am deschis pumnul strans isteric si haotic.
Si palma mea, eliberata si deschisa iti deseneaza in fata  in linii fine o ignoranta adanca si grea.
 Si plang cu lacrimi mari si vesele…

  -Esti slab... abandonat si deziluzionat. Asa cum eram eu.
  Parola vietii mele nu mai e “ iluzie ”.

Cine-ar fi crezut ca-ti voi stinge focul in lacrimile mele?



                                  Liniste. Zumzet… tacere am spus!
 Lampa de pe masa mi-a devenit de ceva timp un bun prieten… ma priveste, ma asculta si nu scoate nici un sunet, 
nu schiteaza nimic, nu ma critica, nu ma atentioneaza si nu imi reproseaza nimic, doar tace si asculta…
cateodata mai imi zambeste… si atat.
  Se vorbeste despre tacere…
Astazi (de fapt nu de astazi, acum ceva timp) am descoperit ca nu de putine ori ma surprind scufundandu-ma cu totul in aceasta tacere, unde, prefer sa stau eu (numai eu) si cu gandurile mele care deasemenea tac… si sa ascultam cateva note muzicale care, de acolo de undeva, din fundal insista sa aline catusi de putin atmosfera.

Am observat ca atunci cand ma supar, cand ceva nu imi convine sau pur si simplu, cand am o stare iritanta, obisnuiesc sa ma inchid in carapacea mea unde nimeni si nimic nu ma mai atinge, unde nimic nu mai conteaza si sa stau acolo mult si bine…
 De cele mai multe ori ma supar pe mine, ma enervez pentru ca acum sunt fericita si sar cat pot de sus de bucurie, iar in momentul urmator intreg cerul a cazut deasupra mea
…nori negri, ploi si tunete… e trist… si de fiecare data ma cert, dar fara nici un rezultat!

In ultimul timp tacerea a fost refugiul meu, de multe ori am preferat sa tac decat sa vorbesc,parca odata cu acele cuvinte as fi pierdut si o parte din mine, parca odata cu aerul mi-as fi dat si viata.
Sunt momente in care stau si nu pot sa misc macar un deget sau sa scot macar un sunet, sunt constienta de asta si incerc din rasputeri sa fac ceva in momentele respective dar parca nu reusesc, vreau sa fug, dar este greu, vreau sa vorbesc dar cuvintele nu vor sa iasa, ca si cum ar fi amenintate de ceva si se inghesuie spre iesire,insa niciunul nu indrazneste sa faca “pasul”.
    Oamenii din jurul meu mi-au demonstrate ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti decat sa vorbesti mult si fara rost… 
Pe altii uneori nu am reusit sa-i inteleg, dar avand in vedere ca nu ma inteleg nici pe mine,
cum as putea sa ii inteleg pe ei?! Pe altii i-am auzit spunand ceva si peste un timp altceva, dar asta cred ca se scuza, avand in vedere ca poate toti facem acelasi lucru la un moment dat…
 Suntem oameni si oameni (ar fi ideal daca am fi doar oameni)… Sunt oameni care se baga chiar si acolo unde nu ar trebui ,care habar n-au despre ce vorbesc, dar vorbesc, pentru ca au impresia ca stiu totul, ca au perfecta dreptate si ca o pot face, oameni care cred cu tarie ca au dreptul sa critice si sa dea sfaturi… oameni si oameni…
 Mi-ar lua o viata intreaga sa vorbesc despre ei si tot nu as termina!
… si cati se dau normali si de fapt, nu sunt!
Ahh dar vorbeam de tacere.. pe mine tacerea ma ajuta… sau poate nu, insa imi place sa cred ca ma ajuta, ma tine departe de “galagie”, de critici si de alte cele…

Cred ca m-am pierdut in ganduri acum… insa mi-am adus aminte de doua citate: “Vorbeste putin, cand trebuie si ce trebuie!” si “Oamenii sunt ceea ce par.”
 …si continui sa ma scufund mai tare in tacerea mea…
  Lampa de pe birou stie ce scriu acum si imi da dreptate, stie atat de multe si totusi…
…pastreaza linistea! A da, si din cand in cand, imi mai zambeste…!
Shhht! TACERE am spus.


   Ai suflat cu fluturi in mine. M-au inundat,au umplut golul.. nebunul. M-au cuprins culorile, dementele,ca mii de sageti s-au infipt in mineculorile.
 -Fluturii..
Flori n-au gasit in mine.
 Flori nu erau.Uitasem sa-ti spun.Le vindusem demult pentru-o masca de clovn deocheata. Si fluturii in mine au inceput sa se sparga. A explodat si golul, nebunul..
  S-au stins si culorile, dementele..
Parcă toată tristețea și furia se revărsau în interiorul meu, lucru imposibil de controlat. Nu mai puteam să mă ascund.. trebuia să-mi înfrunt frica și tristețea și toate temerile.
   Trebuia să învăț să dansez în ploaie.

  Sunt fluturi cu trupuri albastre şi aripi înfocate de iubire. Îi simţi cum ţi se zbat în stomac, în vene, în gânduri şi vise. Lovesc aerul cu aripile mari stârnind adieri răcoroase sau vânturi puternice, rămâne. Când îşi lipesc trupul de al tău, e linişte. 
  Iubirile sunt fluturi. Doar aşa pot renaşte zi de zi.

joi, 15 noiembrie 2012


Într-o scurtă conversaţie, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea rămase un moment tăcută, îl privi în ochi şi îi zise:

- Vrei să ştii într-adevar?

El raspuse:

- Da!

Atunci ea începu să zică:

- Fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… Îmi pun întrebarea: Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gîndea, cu siguranţă, că este vorba de bani.

Ea, ştiind ce gîndeşte el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucişă braţele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai în detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înţeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care sa îl respect ca să pot să fiu “ascultătoare”. Nu pot să fiu aşa cu cineva care nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un barbat care se poate ajuta pe sine însuşi pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înţeleagă că sexul are importanţa lui într-un cuplu, dar că nu determină existenţa cuplului care se vrea cu adevărat fericit. Şi o femeie adevarată nu va accepta niciodată lîngă ea un bărbat care este extraordinar … dar numai o oră ! Pentru simplul motiv că ziua are 24 de ore !

Cînd termină, se uită la el şi îl văzu foarte derutat şi întrebător.


El îi zise:

- Ceri mult.

Ea răspunse:

-Valorez mult !








duminică, 11 noiembrie 2012

  "Uneori, lucrurile îți scapă pur și simplu de sub control. Nu le poți schimba. Nu le poți supune voinței tale. Nu contează că ai întârziat 45 de minute, că nu te-ai pieptenat și că n-ai pregătit micul dejun și că-ți sângerează neuronii cu fiecare secundă pe care o petreci aici... murind... murind în interior."
  -Iti dau un creion?
  - Un ce?
  - Un creion sa-ti mazgalesti gandurile pe hartie.
  - Eu? Da, Tu... fata slaba si palida cu umeri transparenti.
  -Tot singura?
 Hai sa-i convingem ca tu esti altfel. Iti arunci pantofii pe afara, fara sa stii pe ce usa vei intra maine. Stai cu ochii inchisi si vorbesti pe limba ta, pe "ghiceste", luna ta de nastere! Cu picioarele tale lungi te impiedici de niste nori lesinati si mesteci intr-una din soare.Nechef de oameni!
  -Ce cauti in mine?Pleaca... Nu pot sa mai adorm, am degetele prea lungi si imi vine sa scriu...Acuza-ma, cand eu acuz toamna de toate frunzele imprastiate.